9 ani de blog și zeci de mii de cuvinte

Nu știu când au trecut acești nouă ani. Parcă au zburat. Îmi aduc aminte că am deschis blogul când Eva abia se născuse. Mă simțeam singură și îmi doream să vorbesc cuiva. Apoi m-am gândit să adun amintiri pentru copilul meu cel nou, dar blogul a dispărut și am luat-o de la capăt deși îmi cam pierdusem din entuziasm. Când am văzut că am legat prietenii frumoase și că oamenii chiar mă citeau, am ales să continui să scriu.

În mod miraculos, pentru mine scrisul a fost un fel de terapie. Transmiteam celorlalți dar vorbeam în primul rând cu mine. Prin intermediul blogului am cunoscut oameni frumoși, calzi, cu povești interesante de viață. Apoi, tot prin intermediul blogului l-am cunoscut pe soțul meu. Am scris despre toate emoțiile, stările, sentimentele prin care am trecut. Am scris articole de toate genurile. Unele îmi par atât de copilărești, că parcă nici nu ar fi fost scrise de mine.

M-am schimbat în multe sensuri. Nu mai sunt copilul de acum nouă ani. Acum sunt femeia cu doi copii, pe care parcă o aleargă timpul. E atât de multă agitație în viața mea, încât uneori îmi vine să mă așez pe o bancă și să învăț să respir din nou. Calm și cu liniște. Mi-e cam dor de mine și de timpul pe care nu îl mai am pentru mine. Mă adaptez totuși și le fac din mers.

De câteva ori m-am gândit să renunț la blog pentru că nu m-am mai ocupat de scris așa cum o făceam în anii trecuți. Sunt atât de obosită încât nu mai am energie să scriu deși aș avea ce scrie și idei am cât cuprinde. Și totuși iată-mă tot aici. M-am implicat prea mult ca să pot șterge totul într-o zi, așa că am decis să scriu când pot, când mă simt în stare, când am ceva de spus.

Scrisul e terapie momentan și încă mai am răni de vindecat…