Iris, fetița care nu vrea să meargă

A început să mă descurajeze destul de mult faptul că Iris face 1 an și 3 luni și încă nu vrea să meargă. Am încercat toate variantele posibile. Am cumpărat premergător, ne-am așezat pe jos și ne-am jucat împreună, eu încercând să o determin să ajungă la jucăriile care îi plac cel mai mult. I-am arătat cum să se ridice și să se așeze, făcând permanent exerciții de genul ăsta cu speranța că poate, poate, va prinde mai mult curaj.

Se prinde de mine, dar încă e temătoare și îmi caută imediat mâna dacă simte că își pierde echilibrul. Poate că un factor important este acela că nu îi place de nicio culoare să stea pe burtă și după câteva secunde începe să plângă. Mersul de-a bușilea încă este poveste. Nu vreau să o forțez, ci să o las să își stabilească propriul ritm. În fiecare zi se descoperă, învață lucruri noi despre ea.

Avem momente în care doar ne pupăm și ne ținem în brațe. Sunt situații în care vrea să fie ținută în brațe și să-și țină fruntea lipită de pieptul meu. Sunt momente în care e irascibilă, nemulțumită, se încruntă dacă nu îi dau ce vrea atunci când vrea. Încă suntem la stadiul în care aruncă toate jucăriile pe jos, apoi le cere și tot așa. Îi place jocul cu mingea și o amuză foarte tare momentul în care mingea ajunge înapoi la ea. Râde în hohote.

Îi plac cărțile cu imagini. În fiecare zi îi arat imagini din cărti adaptate vârstei ei. E încântată când vede un bebe în imagini. A început să recunoască unele animale și încearcă să imite sunete. Invață cuvinte noi. Spune mama, tata, Eva (dar iese mai mult Eba), apa, bebe, papa, masa, baba, cucu (de la cuțu).

Îi place să se privească în oglindă iar atunci când îi spun bravo, aplaudă cu entuziasm. Când merge, atunci când o face, își tot admiră încălțările. Uneori, când dispar din raza ei vizuală se supără și începe să plângă cu patos. Facem în fiecare zi lucruri noi și le alternăm, ca să nu se plictisească. Sper să o văd curând mergând, să prindă curaj și să facă pași singură.

wavebreakmedia-shutterstock

 

Reclame