Blog

Iris, fetița care nu vrea să meargă

A început să mă descurajeze destul de mult faptul că Iris face 1 an și 3 luni și încă nu vrea să meargă. Am încercat toate variantele posibile. Am cumpărat premergător, ne-am așezat pe jos și ne-am jucat împreună, eu încercând să o determin să ajungă la jucăriile care îi plac cel mai mult. I-am arătat cum să se ridice și să se așeze, făcând permanent exerciții de genul ăsta cu speranța că poate, poate, va prinde mai mult curaj.

Se prinde de mine, dar încă e temătoare și îmi caută imediat mâna dacă simte că își pierde echilibrul. Poate că un factor important este acela că nu îi place de nicio culoare să stea pe burtă și după câteva secunde începe să plângă. Mersul de-a bușilea încă este poveste. Nu vreau să o forțez, ci să o las să își stabilească propriul ritm. În fiecare zi se descoperă, învață lucruri noi despre ea.

Avem momente în care doar ne pupăm și ne ținem în brațe. Sunt situații în care vrea să fie ținută în brațe și să-și țină fruntea lipită de pieptul meu. Sunt momente în care e irascibilă, nemulțumită, se încruntă dacă nu îi dau ce vrea atunci când vrea. Încă suntem la stadiul în care aruncă toate jucăriile pe jos, apoi le cere și tot așa. Îi place jocul cu mingea și o amuză foarte tare momentul în care mingea ajunge înapoi la ea. Râde în hohote.

Îi plac cărțile cu imagini. În fiecare zi îi arat imagini din cărti adaptate vârstei ei. E încântată când vede un bebe în imagini. A început să recunoască unele animale și încearcă să imite sunete. Invață cuvinte noi. Spune mama, tata, Eva (dar iese mai mult Eba), apa, bebe, papa, masa, baba, cucu (de la cuțu).

Îi place să se privească în oglindă iar atunci când îi spun bravo, aplaudă cu entuziasm. Când merge, atunci când o face, își tot admiră încălțările. Uneori, când dispar din raza ei vizuală se supără și începe să plângă cu patos. Facem în fiecare zi lucruri noi și le alternăm, ca să nu se plictisească. Sper să o văd curând mergând, să prindă curaj și să facă pași singură.

 

 

Reclame
Cartea din geanta

(Recenzie) – Caleidoscopul inimilor – Claire Contreras

Cartea asta e despre inimi. Despre alegeri. Despre lucruri simțite și nespuse. Este despre așteptări și dorințe adolescentine care continuă să existe și în perioada adultă. Cartea asta este despre inimi frânte și cioburi peticite folosite pentru a reconstrui o inimă.

Secretul iubirii, iubirea reală, surescintantă, care te înnebunește și te golește este că atunci când simți că zbori ești de fapt mai sus decât ai fi visat vreodată. Dar atunci când te prăbușești, ajungi în cele mai adânci crevase și ești lăsat să te ridici singur de acolo.

Sinopsis:


Era prietenul cel mai bun al fratelui meu. N-ar fi trebuit sa devina iubitul meu. Am crezut ca o sa dam amandoi totul uitarii si o sa mergem mai departe.

Unul dintre noi a reusit. Unul dintre noi a plecat.

Acum s-a intors, privindu-ma ca si cand ar vrea sa ma devoreze. Si toate acele sentimente pe care le-am transformat in furie capata acum un alt chip, unul care ma sperie. Ultima data mi-a frant inima. De data asta o sa mi-o faca bucati.

  • Caleidoscopul inimilor e combinatia perfecta de pasiune, suferinta si emotie care te va insoti multa vreme dupa ce vei inchide cartea. –  Whitney G., autoarea seriei bestseller Reasonable Doubt
  • O frumoasa poveste despre pierdere, iubire si despre cum sa-ti asculti inima chiar si cand e franta. – Corinne MiChaels, autoarea seriei de succes Belonging
  • Chimia dintre Oliver si Estelle e magnetica! Recomand cu multa caldura aceasta carte fantastica! – Melissa Brown

Claire Contreras e o autoare cu vanzari record, potrivit publicatiilor New York Times si USA Today. Are doi copii, trei caini si a supravietuit luptei impotriva cancerului de san. Ii place sa scrie orice, de la povesti pentru copii, la carti cu tenta erotica, dar cel mai mult ii place sa scrie povesti de dragoste contemporane. Atunci cand nu scrie, citeste si viseaza la locuri pe care isi doreste sa le viziteze.


Produs publicat in 2016 de Trei
Data aparitiei: Iulie 2016
Colectia Fiction Connection
Format: 130×200
Tip coperta: Brosata
Numar pagini: 368
ISBN: 978-606-719-641-2


caleidoscopul-inimilor_1_fullsize

Cartea din geanta

(Recenzie) – Vinovatul – Lisa Ballantyne

Mi-a luat ceva timp până să mă apuc să citesc această carte. O aveam salvată în Kindle de mai bine de jumătate de an. De fiecare dată am amânat momentul dar acum două zile m-am decis să o citesc. Nu știu cum se face dar de fiecare dată cărțile de genul ăsta mă cam dau peste cap. E un întreg labirint. Nu știu unde începe și unde se termină.

Cartea este scrisă atât de bine, că parcă trăiești odată cu personajele. Cu fiecare frază citită mai înțelegi puțin și totuși nu înțelegi nimic. Legătura dintre avocat și copilul acuzat este destul de puternică, adultul arătând empatie și amintindu-și anumite lucruri care au avut legătură cu propria lui copilărie.

Este prezentat în paralel atât prezentul cât și trecutul. Un lucru care mi-a placut și m-a ajutat să înțeleg mai bine întreaga poveste. Inteligența și capacitatea de autocontrol a copilului pur și simplu șochează. Descrierea cărții o găsiți mai jos.

Un baietel a fost gasit mort pe terenul de joaca. Avocatul londonez Daniel Hunter a ajuns un maestru al cauzelor pierdute. Insa viata sa se schimba atunci cand il cunoaste pe Sebastian, un baiat de unsprezece ani, acuzat ca si-ar fi ucis prietenul.

Pe masura ce afla tot mai multe despre abuzurile din casa lui Sebastian, Daniel este coplesit de amintirile propriei copilarii, cand Minnie, mama sa adoptiva, l-a salvat, pentru ca apoi sa-l tradeze.

Simpatia fata de Sebastian si amintirile dureroase il fac oare pe Daniel sa nu mai vada adevarul? Ce s-a intamplat pe terenul de joaca si cine este vinovat de moartea baietelului? Punand sub semnul intrebarii toate convingerile sale, Daniel intelege cat de grave pot fi consecintele unei erori.

„Daniel era un avocat experimentat in cazuri cu adolescenti: din postura de avocat aparase pusti de cincisprezece ani acuzati de impuscarea membrilor unor bande si cativa adolescenti care se dedasera la jafuri pentru a-si procura droguri. Dar nu avusese nicicand de-a face cu un copil – niciodata nu aparase un baietel. Propria sa copilarie reprezenta unica lui referinta in legatura cu acest subiect.“ – Vinovatul


vinovatul_1_fullsize

Blog

9 ani de blog și zeci de mii de cuvinte

Nu știu când au trecut acești nouă ani. Parcă au zburat. Îmi aduc aminte că am deschis blogul când Eva abia se născuse. Mă simțeam singură și îmi doream să vorbesc cuiva. Apoi m-am gândit să adun amintiri pentru copilul meu cel nou, dar blogul a dispărut și am luat-o de la capăt deși îmi cam pierdusem din entuziasm. Când am văzut că am legat prietenii frumoase și că oamenii chiar mă citeau, am ales să continui să scriu.

În mod miraculos, pentru mine scrisul a fost un fel de terapie. Transmiteam celorlalți dar vorbeam în primul rând cu mine. Prin intermediul blogului am cunoscut oameni frumoși, calzi, cu povești interesante de viață. Apoi, tot prin intermediul blogului l-am cunoscut pe soțul meu. Am scris despre toate emoțiile, stările, sentimentele prin care am trecut. Am scris articole de toate genurile. Unele îmi par atât de copilărești, că parcă nici nu ar fi fost scrise de mine.

M-am schimbat în multe sensuri. Nu mai sunt copilul de acum nouă ani. Acum sunt femeia cu doi copii, pe care parcă o aleargă timpul. E atât de multă agitație în viața mea, încât uneori îmi vine să mă așez pe o bancă și să învăț să respir din nou. Calm și cu liniște. Mi-e cam dor de mine și de timpul pe care nu îl mai am pentru mine. Mă adaptez totuși și le fac din mers.

De câteva ori m-am gândit să renunț la blog pentru că nu m-am mai ocupat de scris așa cum o făceam în anii trecuți. Sunt atât de obosită încât nu mai am energie să scriu deși aș avea ce scrie și idei am cât cuprinde. Și totuși iată-mă tot aici. M-am implicat prea mult ca să pot șterge totul într-o zi, așa că am decis să scriu când pot, când mă simt în stare, când am ceva de spus.

Scrisul e terapie momentan și încă mai am răni de vindecat…

 

Despre oameni

Când oamenii nu pot schimba lucrurile, ei schimbă cuvintele.

Cred că oricât ne-am umple de speranță, de dorință, de fel și fel de idei și iluzii, oamenii nu se schimbă. Nu o pot face atât timp cât dorința de schimbare nu pornește din ființa lor. Mă surprinde să observ cum brusc devenim alți oameni. Parcă se șterg toate lucrurile care cândva au fost frumoase, ne-au bucurat și ne-au adus lumină în suflet și privire.

Sufletul pereche de azi se poate să nu mai fie sufletul pereche de mâine. Oamenii se schimbă, şi odată cu ei, se schimbă şi ce înseamnă partenerul ideal. Sufletul pereche nu este un suflet sau un om, ci este un sentiment: sentimentul compatibilităţii, al potrivirii cât mai aproape de perfecţiune.

M-am întrebat de multe ori de ce oamenii care spun că îl iubesc pe cel de lângă ei, ajung să îl jignească, să îi vorbească urât, să denigreze, să umple cu noroi un om care ar trebui doar iubit. Credeam că doar cuvinte frumoase se pot revărsa către cel pe care îl iubești și îl păstrezi în suflet.

Timpurile se schimbă şi noi ne schimbăm odată cu ele. Schimbarea ar trebuie să fie una benefică, nu una care să ne tragă în jos. Parcă în loc să avansăm stăm pe loc. Și facem pași în spate. Posibil ca nici măcar să nu observăm asta, sau dacă o facem, ne este prea teamă să luăm atitudinea pe care mintea ne-o dictează.

Nu se va schimba nimic până ce nu se schimbă totul. Totul se poate schimba într-un singur mod. Înlăturând tot ceea ce ne face rău, lăsând gândurile negative la o parte și pornind de la zero. Cam de câte ori o poți lua de la capăt în viață? Cam de câte ori poti reîncepe să crezi în tine? De câte ori îți poți reconstrui inima și de câte ori mai poți crede că oamenii sunt frumoși?

Când oamenii nu pot schimba lucrurile, ei schimbă cuvintele.

dawn-dusk-girl-1066183