Despre oameni

Prima zi la grădiniță și zgomotele din mintea mea…

Ieri a fost pentru prima dată la grădiniță. Despărțirea a fost cu noduri în gât și fluturi în stomac. Și plânsete, țipete, tras de haine și disperarea copilului abandonat.

Azi a vrut să meargă din nou, era entuziasmată, dar când am intrat pe poarta grădiniței a făcut cale întoarsă și a vrut să mergem acasă, supărată pe mine că o las acolo. Asta m-a frânt.

După același ritual care implică plâns din tot sufletul, disperarea din privire și țipat câteva minute, s-a liniștit.

Am ajuns acasă. Am inceput să lucrez. Și mă mir că printre toate manualele și cărțile mele nu se află piese de lego, capete de păpuși, chiloți de elefanți sau suzete de bebeluși.

E multă liniște. Și nu știu ce să fac cu ea. Mă obisnuisem cu haosul, cu totul făcut pe grabă, cu ținutul în brațe în timp ce lucram. Au rămas pisicile, care stau și nu se mișcă de lângă ușă atunci când se apropie ora să merg să o aduc acasă.

Aș face multe dacă aș avea o zi liberă. Aș colora. Aș face o baie fierbinte, SINGURA, as vedea un film sau as citi o carte. Mai repede cred că as dormi.

Oricum nu contează. Nu am nicio zi liberă.

De aproape 4 ani doar ne pupăm, ne tinem în brate, spunem povești și ne jucăm. Deși mi-am dorit de multe ori momente de respiro, cred că nu eram pregătită pentru tăierea cordonului ombilical.

Simt că mi-a fost furat copilul.

Dar când ne vedem avem timp și de povești, și de joacă, și de ținut inimi în plame.

Blog

9 ani de blog și zeci de mii de cuvinte

Nu știu când au trecut acești nouă ani. Parcă au zburat. Îmi aduc aminte că am deschis blogul când Eva abia se născuse. Mă simțeam singură și îmi doream să vorbesc cuiva. Apoi m-am gândit să adun amintiri pentru copilul meu cel nou, dar blogul a dispărut și am luat-o de la capăt deși îmi cam pierdusem din entuziasm. Când am văzut că am legat prietenii frumoase și că oamenii chiar mă citeau, am ales să continui să scriu.

În mod miraculos, pentru mine scrisul a fost un fel de terapie. Transmiteam celorlalți dar vorbeam în primul rând cu mine. Prin intermediul blogului am cunoscut oameni frumoși, calzi, cu povești interesante de viață. Apoi, tot prin intermediul blogului l-am cunoscut pe soțul meu. Am scris despre toate emoțiile, stările, sentimentele prin care am trecut. Am scris articole de toate genurile. Unele îmi par atât de copilărești, că parcă nici nu ar fi fost scrise de mine.

M-am schimbat în multe sensuri. Nu mai sunt copilul de acum nouă ani. Acum sunt femeia cu doi copii, pe care parcă o aleargă timpul. E atât de multă agitație în viața mea, încât uneori îmi vine să mă așez pe o bancă și să învăț să respir din nou. Calm și cu liniște. Mi-e cam dor de mine și de timpul pe care nu îl mai am pentru mine. Mă adaptez totuși și le fac din mers.

De câteva ori m-am gândit să renunț la blog pentru că nu m-am mai ocupat de scris așa cum o făceam în anii trecuți. Sunt atât de obosită încât nu mai am energie să scriu deși aș avea ce scrie și idei am cât cuprinde. Și totuși iată-mă tot aici. M-am implicat prea mult ca să pot șterge totul într-o zi, așa că am decis să scriu când pot, când mă simt în stare, când am ceva de spus.

Scrisul e terapie momentan și încă mai am răni de vindecat…