Despre oameni

Anul ăsta nu ne-am mai văzut fețele din cauza măștilor, dar ne-am simțit sufletele

S-a așternut praful peste blogul meu. Nu am mai simțit să scriu de foarte mult timp, dar cumva mi s-a făcut dor să adun amintiri aici. S-au împlinit 12 ani de blogging anul ăsta. Nici măcar nu știu când au trecut, dar știu că prin intermediul lui am cunoscut oameni frumoși iar cu unii dintre ei încă mai păstrez legătura.

Anul ăsta a fost unul atipic. Cu de toate. Pandemia m-a pus față în față cu niște situații pe care nu știam dacă o să pot să le duc. Dar am putut. Ca de fiecare dată, de altfel.

Am văzut ce înseamnă să trebuiască să stai departe de cei dragi, pentru a te proteja, dar mai ales pentru a îi proteja. Am vazut cum e să petrecem unele sărbători vazandu-ne prin video call și am experimentat tot ceea ce presupune școala online.

Iris ar fi trebuit să înceapă grădinița dar nu s-a mai putut, iar Eva s-a stresat permanent din cauza meeting-urilor la care nu putea să se logheze, sau din cauza faptului că vorbeau unii peste alții și nu se mai înțelegea om cu persoană.

Dar ușor ușor ne-am adaptat.

Anul ăsta am cunoscut oameni frumoși, am creat legături, am făcut terapie, am învățat o mulțime de lucruri despre mine, am inceput să mă văd, să mă ascult, să mă simt, dar cu totul diferit de anii trecuți.

Anul ăsta am învățat să iert, să accept, să mă iubesc. Sunt recunoscătoare pentru fiecare om, fiecare amintire, fiecare gând și fiecare emoție pe care am trăit-o.

Anul ăsta nu ne-am mai văzut fețele din cauza măștilor, dar ne-am simțit sufletele. Am scris, am desenat, am pictat, am dansat, am inotat, am citit, am memorat, am descoperit, am câștigat.

Anul ăsta am primit în casa mea doi motani fabuloși pe care îi iubesc și care îmi sunt extrem de dragi. Ne bucură sufletul si ne înfrumusețează zilele. Fetele mele se bucură din plin de momentele pisicești.

Anul ăsta mi-am dat seama că fata mea cea mare crește prea repede, iar cea mică nu mai este atât de mică. Ne certăm, ne jucăm, facem planuri, învățăm, creștem împreună.

Anul ăsta am jucat și Rummy, și Monopoly, și cu păpușile Barbie, și cu bebelușii care trebuiau plimbați și hraniti de cea mică. Am inventat jocuri, am gătit împreună, am adunat frunze, am creat povești, am cântat si dansat pe melodii inventate de noi.

Cateodata mai vin navală peste mine doruri, dorința de a avea o familie completă, întreagă, formată din mama + tata + copii + pisici. Dar dincolo de aceste lipsuri care se resimt ca niște goluri,  învăț să le umplu cu iubirea fetelor mele.

Suntem bine.

Anul ăsta am indraznit să dau „viață” unei pasiuni și am învățat mai mult, dar am simțit și mai mult. Am fost surprinsă să văd câți oameni mi-au dat feedback pozitiv, iar asta m-a motivat și mai mult să continui iar acum, încurajată de câteva persoane dragi mie, caut resursele si curajul de a trece la etapa următoare.

Anul ăsta am citit multe cărți interesante. E adevărat ca am citit mai puțin ca anii trecuți și nu am depășit pragul de 50 de cărți citite, dar m-am concentrat mai mult asupra fiecarei cărți, am lăsat lucrurile să se așeze, pentru că mai ales informațiile din cărțile de dezvoltare personala au nevoie de timp… și spațiu.

Nu mi-am făcut prea multe planuri pentru anul următor. Am rezervat un concediu pentru la vară, pe o insulă, undeva unde apa e limpede și sufletul liber dar în același timp plin.

Am setat intenții, am stabilit lucruri, dar nu am creat o listă nerealizabilă sau interminabilă.

Anul următor las lucrurile să curgă.

Cum a fost pentru voi anul ăsta? Ce planuri aveți pentru anul următor?

Despre oameni

Ce este pasiunea?

Ce este pasiunea? Este fără îndoială devenirea unei persoane…

Trupul și spiritul își caută expresia în pasiune… Cu cât pasiunea este mai extremă și mai puternic exprimată, cu atât viața pare imposibilă fără ea.

Ne amintește de faptul că dacă pasiunea moare sau este negată, și noi suntem aproape morți și ca, orice s-ar întâmpla, prin ea suntem din nou întregi.

John Boorman, regizor de film

Despre oameni

Când oamenii nu pot schimba lucrurile, ei schimbă cuvintele.

Cred că oricât ne-am umple de speranță, de dorință, de fel și fel de idei și iluzii, oamenii nu se schimbă. Nu o pot face atât timp cât dorința de schimbare nu pornește din ființa lor. Mă surprinde să observ cum brusc devenim alți oameni. Parcă se șterg toate lucrurile care cândva au fost frumoase, ne-au bucurat și ne-au adus lumină în suflet și privire.

Sufletul pereche de azi se poate să nu mai fie sufletul pereche de mâine. Oamenii se schimbă, şi odată cu ei, se schimbă şi ce înseamnă partenerul ideal. Sufletul pereche nu este un suflet sau un om, ci este un sentiment: sentimentul compatibilităţii, al potrivirii cât mai aproape de perfecţiune.

M-am întrebat de multe ori de ce oamenii care spun că îl iubesc pe cel de lângă ei, ajung să îl jignească, să îi vorbească urât, să denigreze, să umple cu noroi un om care ar trebui doar iubit. Credeam că doar cuvinte frumoase se pot revărsa către cel pe care îl iubești și îl păstrezi în suflet.

Timpurile se schimbă şi noi ne schimbăm odată cu ele. Schimbarea ar trebuie să fie una benefică, nu una care să ne tragă în jos. Parcă în loc să avansăm stăm pe loc. Și facem pași în spate. Posibil ca nici măcar să nu observăm asta, sau dacă o facem, ne este prea teamă să luăm atitudinea pe care mintea ne-o dictează.

Nu se va schimba nimic până ce nu se schimbă totul. Totul se poate schimba într-un singur mod. Înlăturând tot ceea ce ne face rău, lăsând gândurile negative la o parte și pornind de la zero. Cam de câte ori o poți lua de la capăt în viață? Cam de câte ori poti reîncepe să crezi în tine? De câte ori îți poți reconstrui inima și de câte ori mai poți crede că oamenii sunt frumoși?

Când oamenii nu pot schimba lucrurile, ei schimbă cuvintele.

dawn-dusk-girl-1066183