Etichetă: iris

Despre oameni

Anul ăsta nu ne-am mai văzut fețele din cauza măștilor, dar ne-am simțit sufletele

Ruxandra IonitaLasă un comentariu

S-a așternut praful peste blogul meu. Nu am mai simțit să scriu de foarte mult timp, dar cumva mi s-a făcut dor să adun amintiri aici. S-au împlinit 12 ani de blogging anul ăsta. Nici măcar nu știu când au trecut, dar știu că prin intermediul lui am cunoscut oameni frumoși iar cu unii dintre ei încă mai păstrez legătura.

Anul ăsta a fost unul atipic. Cu de toate. Pandemia m-a pus față în față cu niște situații pe care nu știam dacă o să pot să le duc. Dar am putut. Ca de fiecare dată, de altfel.

Am văzut ce înseamnă să trebuiască să stai departe de cei dragi, pentru a te proteja, dar mai ales pentru a îi proteja. Am vazut cum e să petrecem unele sărbători vazandu-ne prin video call și am experimentat tot ceea ce presupune școala online.

Iris ar fi trebuit să înceapă grădinița dar nu s-a mai putut, iar Eva s-a stresat permanent din cauza meeting-urilor la care nu putea să se logheze, sau din cauza faptului că vorbeau unii peste alții și nu se mai înțelegea om cu persoană.

Dar ușor ușor ne-am adaptat.

Anul ăsta am cunoscut oameni frumoși, am creat legături, am făcut terapie, am învățat o mulțime de lucruri despre mine, am inceput să mă văd, să mă ascult, să mă simt, dar cu totul diferit de anii trecuți.

Anul ăsta am învățat să iert, să accept, să mă iubesc. Sunt recunoscătoare pentru fiecare om, fiecare amintire, fiecare gând și fiecare emoție pe care am trăit-o.

Anul ăsta nu ne-am mai văzut fețele din cauza măștilor, dar ne-am simțit sufletele. Am scris, am desenat, am pictat, am dansat, am inotat, am citit, am memorat, am descoperit, am câștigat.

Anul ăsta am primit în casa mea doi motani fabuloși pe care îi iubesc și care îmi sunt extrem de dragi. Ne bucură sufletul si ne înfrumusețează zilele. Fetele mele se bucură din plin de momentele pisicești.

Anul ăsta mi-am dat seama că fata mea cea mare crește prea repede, iar cea mică nu mai este atât de mică. Ne certăm, ne jucăm, facem planuri, învățăm, creștem împreună.

Anul ăsta am jucat și Rummy, și Monopoly, și cu păpușile Barbie, și cu bebelușii care trebuiau plimbați și hraniti de cea mică. Am inventat jocuri, am gătit împreună, am adunat frunze, am creat povești, am cântat si dansat pe melodii inventate de noi.

Cateodata mai vin navală peste mine doruri, dorința de a avea o familie completă, întreagă, formată din mama + tata + copii + pisici. Dar dincolo de aceste lipsuri care se resimt ca niște goluri,  învăț să le umplu cu iubirea fetelor mele.

Suntem bine.

Anul ăsta am indraznit să dau „viață” unei pasiuni și am învățat mai mult, dar am simțit și mai mult. Am fost surprinsă să văd câți oameni mi-au dat feedback pozitiv, iar asta m-a motivat și mai mult să continui iar acum, încurajată de câteva persoane dragi mie, caut resursele si curajul de a trece la etapa următoare.

Anul ăsta am citit multe cărți interesante. E adevărat ca am citit mai puțin ca anii trecuți și nu am depășit pragul de 50 de cărți citite, dar m-am concentrat mai mult asupra fiecarei cărți, am lăsat lucrurile să se așeze, pentru că mai ales informațiile din cărțile de dezvoltare personala au nevoie de timp… și spațiu.

Nu mi-am făcut prea multe planuri pentru anul următor. Am rezervat un concediu pentru la vară, pe o insulă, undeva unde apa e limpede și sufletul liber dar în același timp plin.

Am setat intenții, am stabilit lucruri, dar nu am creat o listă nerealizabilă sau interminabilă.

Anul următor las lucrurile să curgă.

Cum a fost pentru voi anul ăsta? Ce planuri aveți pentru anul următor?

Blog

Iris, fetița care nu vrea să meargă

Ruxandra Ionita2 comentarii

A început să mă descurajeze destul de mult faptul că Iris face 1 an și 3 luni și încă nu vrea să meargă. Am încercat toate variantele posibile. Am cumpărat premergător, ne-am așezat pe jos și ne-am jucat împreună, eu încercând să o determin să ajungă la jucăriile care îi plac cel mai mult. I-am arătat cum să se ridice și să se așeze, făcând permanent exerciții de genul ăsta cu speranța că poate, poate, va prinde mai mult curaj.

Se prinde de mine, dar încă e temătoare și îmi caută imediat mâna dacă simte că își pierde echilibrul. Poate că un factor important este acela că nu îi place de nicio culoare să stea pe burtă și după câteva secunde începe să plângă. Mersul de-a bușilea încă este poveste. Nu vreau să o forțez, ci să o las să își stabilească propriul ritm. În fiecare zi se descoperă, învață lucruri noi despre ea.

Avem momente în care doar ne pupăm și ne ținem în brațe. Sunt situații în care vrea să fie ținută în brațe și să-și țină fruntea lipită de pieptul meu. Sunt momente în care e irascibilă, nemulțumită, se încruntă dacă nu îi dau ce vrea atunci când vrea. Încă suntem la stadiul în care aruncă toate jucăriile pe jos, apoi le cere și tot așa. Îi place jocul cu mingea și o amuză foarte tare momentul în care mingea ajunge înapoi la ea. Râde în hohote.

Îi plac cărțile cu imagini. În fiecare zi îi arat imagini din cărti adaptate vârstei ei. E încântată când vede un bebe în imagini. A început să recunoască unele animale și încearcă să imite sunete. Invață cuvinte noi. Spune mama, tata, Eva (dar iese mai mult Eba), apa, bebe, papa, masa, baba, cucu (de la cuțu).

Îi place să se privească în oglindă iar atunci când îi spun bravo, aplaudă cu entuziasm. Când merge, atunci când o face, își tot admiră încălțările. Uneori, când dispar din raza ei vizuală se supără și începe să plângă cu patos. Facem în fiecare zi lucruri noi și le alternăm, ca să nu se plictisească. Sper să o văd curând mergând, să prindă curaj și să facă pași singură.