Cartea din geanta

Fata pe care el o știa

Annika este studenta in ultimul an la Litere. Nelinistita si tensionata in situatiile sociale, unde comportamentul majoritatii oamenilor i se pare de neinteles, prefera sa fie inconjurata de ordinea si disciplina cartilor sau de singuratatea tacuta din timpul partidelor de sah. Jonathan se inscrie in clubul de sah frecventat de Annika si pierde prima lui partida – si inima – in fata timidei si stangacei si in acelasi timp inteligentei si frumoasei tinere.

Ii admira abilitatea de a fi sincera cu sine, cu bizarerii cu tot, si accepta provocarile pe care le implica o relatie cu ea. Jonathan si Annika scot la iveala ce e mai bun unul in celalalt, gasind in ei insisi curajul si increderea pentru a planui un viitor impreuna. Ceea ce urmeaza este o dragoste unica, dar plina de tandrete, care rezista tuturor incercarilor, mai putin tragediei neprevazute care ii sileste sa se separe, taindu-le legaturile si lasandu-i sa navigheze singuri prin viata.

Dupa zece ani, soarta ii aduce din nou impreuna. Ea duce viata pe care si-a dorit-o, ca bibliotecara. El lucreaza in domeniul financiar, revenindu-si dupa un divort si cautand un nou inceput. Atractia si sentimentele puternice pe care le impartaseau odinioara se reaprind imediat, dar, daca nu-si infrunta anxietatile si temerile care i-au despartit, ar putea rata a doua sansa de a-si uni destinele.


Cartea asta are la baza o poveste simpla dar transmite atât de multă emoție…m-am îndrăgostit de personajele principale încă de la primele pagini. Ea este catalogata drept o fată ciudată, care se integrează destul de greu. Nu suportă să fie înconjurată de oameni gălăgioși, este timidă, are o gingășie pe care nu am mai intalnit-o în vreo carte.

El este tipul care i-a fost alături, care a inteles-o, a protejat-o, relația a avut un parcurs lin, în ritmul ei, tocmai pentru a nu o destabiliza prea tare. El pleacă sa lucreze la New York si se revăd in orasul in care ea a ramas si unde incepuse povestea lor dar la o distanță de 10 ani.

Urmează multe intamplari interesante dar pline de emoție. Cartea asta mi s-a lipit de suflet, este cu totul deosebită.

11888576

Blog

Iris, fetița care nu vrea să meargă

A început să mă descurajeze destul de mult faptul că Iris face 1 an și 3 luni și încă nu vrea să meargă. Am încercat toate variantele posibile. Am cumpărat premergător, ne-am așezat pe jos și ne-am jucat împreună, eu încercând să o determin să ajungă la jucăriile care îi plac cel mai mult. I-am arătat cum să se ridice și să se așeze, făcând permanent exerciții de genul ăsta cu speranța că poate, poate, va prinde mai mult curaj.

Se prinde de mine, dar încă e temătoare și îmi caută imediat mâna dacă simte că își pierde echilibrul. Poate că un factor important este acela că nu îi place de nicio culoare să stea pe burtă și după câteva secunde începe să plângă. Mersul de-a bușilea încă este poveste. Nu vreau să o forțez, ci să o las să își stabilească propriul ritm. În fiecare zi se descoperă, învață lucruri noi despre ea.

Avem momente în care doar ne pupăm și ne ținem în brațe. Sunt situații în care vrea să fie ținută în brațe și să-și țină fruntea lipită de pieptul meu. Sunt momente în care e irascibilă, nemulțumită, se încruntă dacă nu îi dau ce vrea atunci când vrea. Încă suntem la stadiul în care aruncă toate jucăriile pe jos, apoi le cere și tot așa. Îi place jocul cu mingea și o amuză foarte tare momentul în care mingea ajunge înapoi la ea. Râde în hohote.

Îi plac cărțile cu imagini. În fiecare zi îi arat imagini din cărti adaptate vârstei ei. E încântată când vede un bebe în imagini. A început să recunoască unele animale și încearcă să imite sunete. Invață cuvinte noi. Spune mama, tata, Eva (dar iese mai mult Eba), apa, bebe, papa, masa, baba, cucu (de la cuțu).

Îi place să se privească în oglindă iar atunci când îi spun bravo, aplaudă cu entuziasm. Când merge, atunci când o face, își tot admiră încălțările. Uneori, când dispar din raza ei vizuală se supără și începe să plângă cu patos. Facem în fiecare zi lucruri noi și le alternăm, ca să nu se plictisească. Sper să o văd curând mergând, să prindă curaj și să facă pași singură.