Cartea din geanta

Iartă-mă că te-am iubit

Deși nu prea citesc autori români, cartea asta m-a atras încă de la început și constat că fiecare autor român merită o șansă.

Ea este tipa care își dorește să aibă un job stabil, să fie independenta și stăpână pe propria viață.

Se întâlnește cu el în clădirea in care avea interviu și au un schimb de replici foarte amuzante. Se dovedește că a fost acceptată la noul job și astfel începe povestea.

El este tipul de barbat șarmant, dar rece și in același timp interesant (mie nu mi-a placut deloc de el, mi s-a parut instabil de la primele pagini).

Ea se simte atrasa de el și când se trezesc în aceeași camera de hotel, fiind plecați in interes de serviciu, ajung sa facă sex, deși el e prea beat ca sa isi dea seama că ea era virgină iar ea este prea dezamăgită de faptul că el a tratat-o ca pe un obiect…

Isi da seama că se îndrăgostește de el și este de acord sa aiba doar o relație pur sexuala în speranța ca vor ajunge cândva să aibă o relație în adevăratul sens al cuvântului.

El este destul de direct cu ea și ii spune că nu își dorește o relație cu o femeie de genul ei (mârlan rău tipul, dar ăștia sunt la mare căutare 😔) și ba o caută, ba o respinge.

Intr-un final își da seama că nu va ajunge nicăieri și după ce ajunge să se îmbolnăvească din cauza depresiei prin care trecea, renunță la locul de muncă si încearcă sa isi refaca viața.

Nu prea poate, pentru că devine obsedată de el, crede că nu poate trăi fara el si are noroc cu Max (mi-a placut maxim de tipul ăsta) care este un prieten bun pentru ea, încă din copilărie, pe care îl considera un fel de frate.

Trece printr-o mulțime de stări atunci când începe terapia, învață sa se redescopere, să isi dea seama cine este ea de fapt și învață să trăiască altfel…iar de aici povestea devine si mai interesanta…

Mi-a plăcut cartea, mi-au plăcut dialogurile, am înțeles-o și nu prea, pentru ca mi s-a părut că totul a fost concentrat pe suferință. Mult prea multă, mai ales pentru un fraier.

Dar fiecare dintre noi a suferit din cauza unuia candva, nu?

Mi-a plăcut impletirea povestii cu psihologia, cu terapia, cunoasterea de sine si lungul proces al vindecarii.

5⭐

Blog

9 ani de blog și zeci de mii de cuvinte

Nu știu când au trecut acești nouă ani. Parcă au zburat. Îmi aduc aminte că am deschis blogul când Eva abia se născuse. Mă simțeam singură și îmi doream să vorbesc cuiva. Apoi m-am gândit să adun amintiri pentru copilul meu cel nou, dar blogul a dispărut și am luat-o de la capăt deși îmi cam pierdusem din entuziasm. Când am văzut că am legat prietenii frumoase și că oamenii chiar mă citeau, am ales să continui să scriu.

În mod miraculos, pentru mine scrisul a fost un fel de terapie. Transmiteam celorlalți dar vorbeam în primul rând cu mine. Prin intermediul blogului am cunoscut oameni frumoși, calzi, cu povești interesante de viață. Apoi, tot prin intermediul blogului l-am cunoscut pe soțul meu. Am scris despre toate emoțiile, stările, sentimentele prin care am trecut. Am scris articole de toate genurile. Unele îmi par atât de copilărești, că parcă nici nu ar fi fost scrise de mine.

M-am schimbat în multe sensuri. Nu mai sunt copilul de acum nouă ani. Acum sunt femeia cu doi copii, pe care parcă o aleargă timpul. E atât de multă agitație în viața mea, încât uneori îmi vine să mă așez pe o bancă și să învăț să respir din nou. Calm și cu liniște. Mi-e cam dor de mine și de timpul pe care nu îl mai am pentru mine. Mă adaptez totuși și le fac din mers.

De câteva ori m-am gândit să renunț la blog pentru că nu m-am mai ocupat de scris așa cum o făceam în anii trecuți. Sunt atât de obosită încât nu mai am energie să scriu deși aș avea ce scrie și idei am cât cuprinde. Și totuși iată-mă tot aici. M-am implicat prea mult ca să pot șterge totul într-o zi, așa că am decis să scriu când pot, când mă simt în stare, când am ceva de spus.

Scrisul e terapie momentan și încă mai am răni de vindecat…