Cartea din geanta

Un moment magic – Kristin Hannah (recenzie)

Un moment magic – Kristin Hannah (412 pag)

In salbatica zona a Pacificului de Nord-Vest se afla Padurea Nationala Olympic – aproape patru sute de mii de hectare de intunecime impenetrabila si de incredibila frumusete.

Intr-o buna zi, din adancul acelui codru apare o fetita in varsta de sase ani. Singura si nestiind sa vorbeasca, nu poate oferi nici un indiciu cu privire la identitatea sau la trecutul ei.

Retrasa in orasul sau natal din zona de vest a statului Washington in urma unui scandal care i-a distrus cariera, Julia Cates, specialista in psihiatrie pediatrica, e hotarata s-o elibereze pe acea fetita neobisnuita, pe care ea a numit-o „Alice”, dintr-o inchisoare mentala in care copila sufera cumplit de pe urma spaimei si a izolarii.

Ca s-o poata ajuta, Julia trebuie sa descopere adevarul despre trecutul lui Alice, desi aceasta inseamna sa recurga la ajutorul surorii de care s-a instrainat si care e ofiter in politia locala. Amanuntele socante ale vietii lui Alice ii pun Juliei la grea incercare credinta si rezistenta, chiar si atunci cand se zbate ca sa cladeasca un camin pentru Alice – si pentru ea insasi. Deci...

Cartea asta m-a cam dat peste cap. este o carte sensibilă, care tratează un subiect sensibil, unde psihologia ajută Realitatea să devină suportabilă.

Un copil plin de traume apare din neant, are un temperament zbuciumat și aparent de neînțeles, care refuză să vorbească, iar aici intervine psihiatrul care cu blândețe reușește să se apropie de acel copil plin de spaimă și durere, astfel încât să îl ajute să se adapteze și să învețe să aibă încredere treptat în oamenii din jurul lui.

de fapt acest copil a oferit o lecție de viață tuturor personajelor din carte pentru că au ajuns să privească altfel viața și să-i înțeleagă adevărata valoare.

este o carte care merită citită de orice părinte și orice adult care este interesat de ceea ce se petrece în sufletul unui copil și de modul în care trebuie să învățăm să le oferim repere dar mai ales sprijin și încredere.

Mi-a plăcut foarte mult, așa cum mi-au plăcut toate cărțile ei până acum.

Despre oameni

Anul ăsta nu ne-am mai văzut fețele din cauza măștilor, dar ne-am simțit sufletele

S-a așternut praful peste blogul meu. Nu am mai simțit să scriu de foarte mult timp, dar cumva mi s-a făcut dor să adun amintiri aici. S-au împlinit 12 ani de blogging anul ăsta. Nici măcar nu știu când au trecut, dar știu că prin intermediul lui am cunoscut oameni frumoși iar cu unii dintre ei încă mai păstrez legătura.

Anul ăsta a fost unul atipic. Cu de toate. Pandemia m-a pus față în față cu niște situații pe care nu știam dacă o să pot să le duc. Dar am putut. Ca de fiecare dată, de altfel.

Am văzut ce înseamnă să trebuiască să stai departe de cei dragi, pentru a te proteja, dar mai ales pentru a îi proteja. Am vazut cum e să petrecem unele sărbători vazandu-ne prin video call și am experimentat tot ceea ce presupune școala online.

Iris ar fi trebuit să înceapă grădinița dar nu s-a mai putut, iar Eva s-a stresat permanent din cauza meeting-urilor la care nu putea să se logheze, sau din cauza faptului că vorbeau unii peste alții și nu se mai înțelegea om cu persoană.

Dar ușor ușor ne-am adaptat.

Anul ăsta am cunoscut oameni frumoși, am creat legături, am făcut terapie, am învățat o mulțime de lucruri despre mine, am inceput să mă văd, să mă ascult, să mă simt, dar cu totul diferit de anii trecuți.

Anul ăsta am învățat să iert, să accept, să mă iubesc. Sunt recunoscătoare pentru fiecare om, fiecare amintire, fiecare gând și fiecare emoție pe care am trăit-o.

Anul ăsta nu ne-am mai văzut fețele din cauza măștilor, dar ne-am simțit sufletele. Am scris, am desenat, am pictat, am dansat, am inotat, am citit, am memorat, am descoperit, am câștigat.

Anul ăsta am primit în casa mea doi motani fabuloși pe care îi iubesc și care îmi sunt extrem de dragi. Ne bucură sufletul si ne înfrumusețează zilele. Fetele mele se bucură din plin de momentele pisicești.

Anul ăsta mi-am dat seama că fata mea cea mare crește prea repede, iar cea mică nu mai este atât de mică. Ne certăm, ne jucăm, facem planuri, învățăm, creștem împreună.

Anul ăsta am jucat și Rummy, și Monopoly, și cu păpușile Barbie, și cu bebelușii care trebuiau plimbați și hraniti de cea mică. Am inventat jocuri, am gătit împreună, am adunat frunze, am creat povești, am cântat si dansat pe melodii inventate de noi.

Cateodata mai vin navală peste mine doruri, dorința de a avea o familie completă, întreagă, formată din mama + tata + copii + pisici. Dar dincolo de aceste lipsuri care se resimt ca niște goluri,  învăț să le umplu cu iubirea fetelor mele.

Suntem bine.

Anul ăsta am indraznit să dau „viață” unei pasiuni și am învățat mai mult, dar am simțit și mai mult. Am fost surprinsă să văd câți oameni mi-au dat feedback pozitiv, iar asta m-a motivat și mai mult să continui iar acum, încurajată de câteva persoane dragi mie, caut resursele si curajul de a trece la etapa următoare.

Anul ăsta am citit multe cărți interesante. E adevărat ca am citit mai puțin ca anii trecuți și nu am depășit pragul de 50 de cărți citite, dar m-am concentrat mai mult asupra fiecarei cărți, am lăsat lucrurile să se așeze, pentru că mai ales informațiile din cărțile de dezvoltare personala au nevoie de timp… și spațiu.

Nu mi-am făcut prea multe planuri pentru anul următor. Am rezervat un concediu pentru la vară, pe o insulă, undeva unde apa e limpede și sufletul liber dar în același timp plin.

Am setat intenții, am stabilit lucruri, dar nu am creat o listă nerealizabilă sau interminabilă.

Anul următor las lucrurile să curgă.

Cum a fost pentru voi anul ăsta? Ce planuri aveți pentru anul următor?

Cartea din geanta

Iartă-mă că te-am iubit

Deși nu prea citesc autori români, cartea asta m-a atras încă de la început și constat că fiecare autor român merită o șansă.

Ea este tipa care își dorește să aibă un job stabil, să fie independenta și stăpână pe propria viață.

Se întâlnește cu el în clădirea in care avea interviu și au un schimb de replici foarte amuzante. Se dovedește că a fost acceptată la noul job și astfel începe povestea.

El este tipul de barbat șarmant, dar rece și in același timp interesant (mie nu mi-a placut deloc de el, mi s-a parut instabil de la primele pagini).

Ea se simte atrasa de el și când se trezesc în aceeași camera de hotel, fiind plecați in interes de serviciu, ajung sa facă sex, deși el e prea beat ca sa isi dea seama că ea era virgină iar ea este prea dezamăgită de faptul că el a tratat-o ca pe un obiect…

Isi da seama că se îndrăgostește de el și este de acord sa aiba doar o relație pur sexuala în speranța ca vor ajunge cândva să aibă o relație în adevăratul sens al cuvântului.

El este destul de direct cu ea și ii spune că nu își dorește o relație cu o femeie de genul ei (mârlan rău tipul, dar ăștia sunt la mare căutare 😔) și ba o caută, ba o respinge.

Intr-un final își da seama că nu va ajunge nicăieri și după ce ajunge să se îmbolnăvească din cauza depresiei prin care trecea, renunță la locul de muncă si încearcă sa isi refaca viața.

Nu prea poate, pentru că devine obsedată de el, crede că nu poate trăi fara el si are noroc cu Max (mi-a placut maxim de tipul ăsta) care este un prieten bun pentru ea, încă din copilărie, pe care îl considera un fel de frate.

Trece printr-o mulțime de stări atunci când începe terapia, învață sa se redescopere, să isi dea seama cine este ea de fapt și învață să trăiască altfel…iar de aici povestea devine si mai interesanta…

Mi-a plăcut cartea, mi-au plăcut dialogurile, am înțeles-o și nu prea, pentru ca mi s-a părut că totul a fost concentrat pe suferință. Mult prea multă, mai ales pentru un fraier.

Dar fiecare dintre noi a suferit din cauza unuia candva, nu?

Mi-a plăcut impletirea povestii cu psihologia, cu terapia, cunoasterea de sine si lungul proces al vindecarii.

5⭐

Blog

9 ani de blog și zeci de mii de cuvinte

Nu știu când au trecut acești nouă ani. Parcă au zburat. Îmi aduc aminte că am deschis blogul când Eva abia se născuse. Mă simțeam singură și îmi doream să vorbesc cuiva. Apoi m-am gândit să adun amintiri pentru copilul meu cel nou, dar blogul a dispărut și am luat-o de la capăt deși îmi cam pierdusem din entuziasm. Când am văzut că am legat prietenii frumoase și că oamenii chiar mă citeau, am ales să continui să scriu.

În mod miraculos, pentru mine scrisul a fost un fel de terapie. Transmiteam celorlalți dar vorbeam în primul rând cu mine. Prin intermediul blogului am cunoscut oameni frumoși, calzi, cu povești interesante de viață. Apoi, tot prin intermediul blogului l-am cunoscut pe soțul meu. Am scris despre toate emoțiile, stările, sentimentele prin care am trecut. Am scris articole de toate genurile. Unele îmi par atât de copilărești, că parcă nici nu ar fi fost scrise de mine.

M-am schimbat în multe sensuri. Nu mai sunt copilul de acum nouă ani. Acum sunt femeia cu doi copii, pe care parcă o aleargă timpul. E atât de multă agitație în viața mea, încât uneori îmi vine să mă așez pe o bancă și să învăț să respir din nou. Calm și cu liniște. Mi-e cam dor de mine și de timpul pe care nu îl mai am pentru mine. Mă adaptez totuși și le fac din mers.

De câteva ori m-am gândit să renunț la blog pentru că nu m-am mai ocupat de scris așa cum o făceam în anii trecuți. Sunt atât de obosită încât nu mai am energie să scriu deși aș avea ce scrie și idei am cât cuprinde. Și totuși iată-mă tot aici. M-am implicat prea mult ca să pot șterge totul într-o zi, așa că am decis să scriu când pot, când mă simt în stare, când am ceva de spus.

Scrisul e terapie momentan și încă mai am răni de vindecat…