Ieri a fost pentru prima dată la grădiniță. Despărțirea a fost cu noduri în gât și fluturi în stomac. Și plânsete, țipete, tras de haine și disperarea copilului abandonat.

Azi a vrut să meargă din nou, era entuziasmată, dar când am intrat pe poarta grădiniței a făcut cale întoarsă și a vrut să mergem acasă, supărată pe mine că o las acolo. Asta m-a frânt.

După același ritual care implică plâns din tot sufletul, disperarea din privire și țipat câteva minute, s-a liniștit.

Am ajuns acasă. Am inceput să lucrez. Și mă mir că printre toate manualele și cărțile mele nu se află piese de lego, capete de păpuși, chiloți de elefanți sau suzete de bebeluși.

E multă liniște. Și nu știu ce să fac cu ea. Mă obisnuisem cu haosul, cu totul făcut pe grabă, cu ținutul în brațe în timp ce lucram. Au rămas pisicile, care stau și nu se mișcă de lângă ușă atunci când se apropie ora să merg să o aduc acasă.

Aș face multe dacă aș avea o zi liberă. Aș colora. Aș face o baie fierbinte, SINGURA, as vedea un film sau as citi o carte. Mai repede cred că as dormi.

Oricum nu contează. Nu am nicio zi liberă.

De aproape 4 ani doar ne pupăm, ne tinem în brate, spunem povești și ne jucăm. Deși mi-am dorit de multe ori momente de respiro, cred că nu eram pregătită pentru tăierea cordonului ombilical.

Simt că mi-a fost furat copilul.

Dar când ne vedem avem timp și de povești, și de joacă, și de ținut inimi în plame.